Am vazut zilele astea cateva filme interesante. Documentarul “8”, si filmele artistice “Stella”, “Tulpan”,  “Matanii schimbate”, si “Cealalta Irina”. Am avut un chef teribil sa ma pun in tema pentru a raspunde provocarii pe care am primit-o via Cotidianul zilele trecute, din partea unei jurnaliste care a avut privilegiul sa participe la festivalul Anonimul si l-a folosit pentru a se dezice de publicul pentru care jobul ei exista.

Nu am sa va povestesc niciunul din filmele de mai sus, pentru ca ce mie nu-mi place, nici altuia nu-mi place a-i face, si nu imi place deloc sa imi strice cineva surpriza povestindu-mi vreun film bun. Va pot spune doar ca incep sa inteleg cum se explica prapastia dintre cercul stramt al cinematografiei romanesti (jurnalistii de specialitate inclusi) si publicul care plateste pentru filme(si indirect, pentru astfel de critici, necesare dar care in momentul asta isi rateaza tinta).

Ca entuziast consumator de film, caut emotie, caut elemente care sa ma impresioneze, in mod direct, si pe loc, care sa ma distreze sau care sa ma provoace la jocuri intelectuale pe care sa ma lase sa le castig cu un efort care sa nu fie exagerat si sa merite. Din punctul asta de vedere, topul e:

1. Cealalta Irina

2. Tulpan

3. Matanii schimbate

4. 8

5. Stella

Imi dau seama, insa, ca toti jurnalistii, cronicarii si criticii de film, cauta altceva. Si am sa fac o paralela explicativa. In urma lectiilor literatura in liceu, eu fiind la un profil real, am ajuns la concluzia ca o opera buna este o opera bogata in semnificatii pentru cat mai multe niveluri de intelegere. Eminescu e bun pentru ca il inteleg toti, fiecare la nivelul lui. Si am cautat de fiecare data opere care sa ma impresioneze, incercand sa imi descopar de fiecare data nivelul de intelegere, si sa il reproduc in teme si lucrari.

Ei bine, nu. Profesoara mea de romana din liceu nu aprecia o interpretare sincera, directa, a unei opere, ci prefera “comentariile” scrise de altii, comentatori for a living, care scriau carti groase de comentarii, si in care descopereau atatea figuri de stil si procedee artistice in operele respective, incat uneori glumeam ca “nici artistul nu cred ca se gandise la atatea cand a scris-o”.

Eu luam note mediocre pentru interpretarile mele, colegii care faceau un copy-paste mental dupa acele comentarii luau doua cifre cu felicitari.

Si cred ca si in cinema avem aceeasi situatie: in loc sa cautam senzatia, rezultatul final al unei combinatii intre munca si talent cinematografic, criticii nostri aplauda folosirea de procedee, figuri artistice, samd, chiar daca uneori ele distrug aproape experienta filmului (cum v-am povestit ca a fost in “Politist, adjectiv”).

De asta, dragii mei, le-a placut alexandrelor olivotto “Tulpan”, care e un film simpatic, inflorit, cu multe metafore, in defavoarea filmului “Cealalta Irina”, cu mai putine procedee stilistice, dar cu un subiect povestit foarte bine in imagini si replici. Mie nu mi s-a parut deloc mediocru ultimul, Andi Vasluianu joaca excelent, nu mi-e rusine ca m-am pozat cu el la TIFF, imaginea Romaniei este reprodusa fidel, si filmul te lasa cu un generos inceput de discutie. Chiar am observat, dupa “Tulpan” nu am simtit nevoia unei discutii, insa dupa CI le-am discutat pe toate trei filmele din ultimele doua seri.

Din punct de vedere al comentariilor posibile pentru ora de limbi romanesti, pardon, limba romana, topul ar fi:

1. Tulpan, bineinteles

2. 8

3. Matanii schimbate

4. Cealalta Irina

5. Stella

Hai sa ne gandim la un mijloc de a intoarce industria cinematografiei romanesti inapoi catre publicul sau. Tare frumos ar fi…