post Je suis Anna Andronache (caz real, pe propria-mi piele tăbăcită)

February 24th, 2017

Insemnare despre: romania perfectibila — clickio @ 11:39 am

Eram în clasa a X-a, la liceul Emil Racoviță, unul din cele mai bune din Iași, la secția de profil real, chimie-biologie pentru că familia mă voia medic, iar eu visam să fac mai mult de-atât: inginerie genetică:)

Descoperisem între timp pagina de tineret a cotidianului regional Evenimentul printr-un prieten care nu doar asculta Nirvana ci chiar semăna cu Kurt Cobain și scria pe acea pagină despre tot ce-i trecea prin mintea tânără și neliniștită de licean.

Așa că am zis să încerc și eu. Am început să scriu, de plăcere, mici texte despre propriile mele gânduri tinere și neliniștite pe care le aduceam la redacție scrise de mână. Pagina noastră avea un nume senzațional, “forever young” și apărea de obicei joia. Una din marile plăceri ale vieții mele devenise să iau ziarul în ziua respectivă și să citesc toată pagina, să văd “ce a intrat”, din articolele mele și cele scrise de alții și “dacă s-a modificat ceva” la editare, pentru că întreaga secțiune/pagină și toate articolele ei erau supervizate de un redactor al ziarului.

Nu munceam pe gratis. Primeam la final de lună o recompensă brută de 5 lei pe articol, pe bază de fluturaș, unde erau trecute și impozitele aferente, deci am făcut în felul ăsta cunoștință de mic cu diferența dintre venitul brut și cel net.

Într-o zi mi-a venit ideea să-mi vărs năduful acumulat pe profesoara de limba română, care în opinia majorității colegilor mei aprecia cantitatea în defavoarea calității și tocitul mecanic al comentariilor din culegeri în defavoarea gândirii logice și originale. Asta era părerea noastră, posibil să fi fost greșită, însă nu am avut niciodata posibilitatea unei discuții în care, daca ar fi fost cazul, să ne arate cineva cu subiect și predicat că greșim. Pentru că noi, niște mucoși, nu aveam dreptul să avem opinii, dacă nu erau aliniate cu cele ale “oamenilor mari”.

Am scris articolul. A apărut în ziar. A apărut într-una din zilele următoare și profesoara de română, cu ziarul împăturit alături de catalog, roșie la față și a început ora anunțându-mă că în acel semestru nu mai am ce căuta la ora dumneaei.

A început o perioadă delicată, în care am fost invitat de mai multe ori în biroul directorului școlii, în care șefii mei de la ziar spuneau că pot veni oricând să îmi susțină cauza, dacă se întâmplă ceva mai grav, și în care până la urmă am primit și permisunea de a participa și la ora de română.

În rest, vă dați seama, am învățat mai bine la română în semestrul ăla, am avut un stres maxim, mi-a fost frică pentru viitorul meu, am scris și mai mult în teză, am mers pe cărbuni la fiecare oră și am fost cel mai cuminte din clasă.

Spectacolul a continuat până în ultimul moment, teza mea a rămas ultima la momentul împărțirii tezelor corectate și doamna profesoară a mai avut un moment retoric în care s-a întrebat cu voce tare dacă “să mă treacă sau nu”, după care a aruncat caietul de teză spre mine cu o grimasă pe față, ca și când i-ar fi făcut scârbă. Șase!

Nu țin minte multe alte note din liceu, dar acel 6(șase) mi-a rămas tatuat pe sufletul meu de licean rebel. N-am fost niciodată un elev de nota 6 la română și m-a durut întotdeauna nedreptatea.

Zece ani mai târziu, în 2007, Ariel Constantinof a fost exmatriculat din liceu pentru că a scris despre el pe blog.

Zece ani și mai târziu, Anna Andronache povestește pe Facebook părerile ei despre ce se întâmplă în liceu. Sper să nu încerce nimeni să-i rupă aripile, cred că a venit, în sfărșit, momentul să avem discuții deschise și constructive despre ce funcționează și ce nu, despre ce putem îmbunătăți împreună și cum.

Anna, îți mulțumesc, du mai departe flacăra.




mulu