post Și, care îți mai e rostul?

May 11th, 2017

Insemnare despre: romania perfectibila — clickio @ 7:44 am

(Despre adevăratele probleme la care ar trebui să medităm pentru a schimba ceva în bine)

La modul ideal, înainte de a ne începe fiecare zi, fiecare din noi ar trebui să recapituleze următoarele: “Sunt în țara formelor golite de fond, a fațadelor goale, în care oamenii au ajuns să vorbească (prea) mult și să facă (prea) puțin. Avem o populație săracă și credulă, cu certitudini și credințe(în sens laic) uneori greșite, parte din efectul a 42 de ani de îngenunchere prin comunism și 27 de ani de dezmeticire (prea) lentă. Asta ne-a adus unde suntem acum, asta e parte din ceea ce trebuie să încerc să îmbunătățesc, prin tot ceea ce fac, azi și mâine și în restul zilelor.”

După care ar trebui să ne întrebăm, cât mai serios: care ne e rostul fiecăruia? Rostul ăla propriu și personal, cu care ne identificăm și după care ne conducem?  Noi ce ne-am apucat să facem în viață și unde am ajuns pe drumul ăsta? Ce-am făcut bun și mai puțin bun? Ce a mers și ce n-a mers? Ce facem mai departe și cum?

Încă o zi/săptămână/lună, încă o privire rapidă de ansamblu a țării printr-o lentilă la îndemână: și în acesta, o mare parte din cele 9,6 milioane de profiluri românești de facebook par a fi de judecători în pauza de cafea. Din fericire, nu judecători în instanță, ci doar în poiana lui Mark Zuckerberg, acolo unde fiecare încearcă să se prezinte celorlalți prin părerile exprimate. Am devenit foarte prompți și implicați participanți la acest joc al părerilor, este cel mai antrenant sport național de fotoliu, a depășit de mult integramele și cuvintele încrucișate, și mai recentele lor surate, sudoku, hearts, solitaire și mirc. Suntem singuri în fața ecranelor, dar pe Facebook avem impresia că nu am mai fi, dacă vedem în ‘newsfeed’ păreri similare cu cele ale noastre de la care încă nu s-au răcit tastele.

În plus, deja am intrat în joc, trebuie să particip. Să nu care cumva să dau peste vreo părere contrară, că…. hop, ia uite una! vai, cum poate să susțină așa ceva? ia să-i comentez. sau, nu, mai bine report și block, că nu cred că am cu cine sta de vorbă…huooo!

Zi de zi, pe subiectele zilei. Unii pro, alții contra, alții contra celor pro și contra, alții care găsesc încă o altă variantă șamd. Îmi aduce aminte de perioada clubului de debate din liceu, dar ăsta, faptul că se împart oamenii în (cel puțin) două tabere pe orice subiect e singurul lucru în comun cu dezbaterile serioase, care în rest erau bazate pe reguli stricte și sportivitate. Nu e vorba în discuțiile de pe Facebook de vreun exercițiu retoric, vreo tehnică de argumentare, sau de cuprinderea complexității unui subiect, că ar fi bine dacă ar avea măcar rostul ăsta. Dar nu e, pentru că nu-l are. Pe lângă efectul psihic de show interactiv de divertisment, nu face decât să ne irosească. Politicienii de exemplu încep să speculeze asta, pentru ei prostimea începe să fie de două feluri: cea pe care o ducea până acum de nas cu ulei și făină și prostimea digitală, căreia îi servește căte un subiect de mestecat, pardon, de comentat pe Facebook ca să nu (mai) fie atentă la mizeriile lor. Balena albastră a fost doar un prim caz. De atunci fumigenele au curs una după alta, suficient cât să umple unora timpul, altora ecranele.

Și câte am putea face cu energia pe care o irosim în jocul părerilor… Am putea, de exemplu, să ne căutăm un mod de a rezolva câte unele din problemele care ne frământă. Am putea să ne gândim la ea mai în profunzime, să căutăm soluții și să găsim pe alții care vor să rezolve aceeași problemă și, împreună să…

Stai, că am o notificare. Cuuum, s-a întâmplat AȘA ceva? TREBUIE să am o părere, TREBUIE, it’s a must!. Uite, că mă întreabă iar Facebook ăsta la ce mă mai gândesc…

Și curge încă o părere, efemeră ca o picătură de ploaie în oceanul de păreri, avem impresia că like-urile și comentariile și reacțiile prin emoticoane înseamnă ceva, sau au vreun rost, dar nu au. Nu ține nimeni niciun scor al interacțiunilor la final pentru a ți-l afișa pe piatra de căpătâi. Iar o părere exprimată (doar) pe Facebook nici nu generează în sine o schimbare, nu rezolvă o problemă. Pentru asta trebuie să te ridici de pe scaun și să faci ceva, și tu și mulți alții.

Vrei să faci lumea mai bună? Degeaba comentezi evenimentele trecute pe care ți le pasează massmedia și algoritmii rețelelor sociale, trecutul nu se schimbă. Doar prezentul și viitorul pot fi îmbunătățite. Faci prezentul mai bun fiind tu o persoană mai bună, reacționând mai bine la tot ce ți se întâmplă. Iar viitorul îl poți face mai bun doar implicându-te activ. Vrei să susții o idee, vrei să faci ceva concret, vrei să schimbi ceva în bine? Caută o organizație, un ONG sau un SRL și fă-ți un rost din acea idee. Iar în cazul puțin probabil în care ai vreo idee atât de nouă sau diferită încât niciuna din organizațiile actuale nu ți-e pe plac, nu te opri, înființează tu alta. Găsește oameni care gândesc la fel și convinge-i să se implice, la rândul lor. Da, e (mult de) muncă. Asta înseamnă să faci ceva. Vorbele-s la fel de efemere ca postul cel mai recent dintr-un newsfeed plin.

Ar trebui, așadar, să ne întoarcem mai des la rostul nostru, al fiecăruia, să ni-l (re)definim, și să ni-l urmărim permanent, dincolo de toate întreruperile din care e alcătuită viața. Iar dacă acest scop presupune, pentru unii să comenteze toate subiectele zilei, să îi lăsăm să o facă în deplinătatea atenției, talentului și dedicării disponibile. De aia există diviziunea muncii, ca să facă fiecare câte ceva, la modul ideal, acel lucru care i se potrivește cel mai bine, acolo unde-și găsește cel mai bine rostul. Iar apoi, fiecare alt lucru pe care-l facem, să aibă și el la rându-i un rost al lui, strâns legat de rostul nostru personal.

Ție care îți mai e rostul?

No Comments »

No comments yet.

RSS feed for comments on this post. TrackBack URI

Leave a comment




mulu